Am crezut că va fi veșnic. Și, într-un fel, așa va rămâne. 

***

Am crezut că este veșnic, așa cum sunt monedele de 100 de lei pe care le colecționam în copilărie, fascinat de imaginea de pe verso, unde scria „Mihai I Regele Românilor”. Ideea că România a avut cândva un Rege părea scoasă dintr-un basm. Un basm la farmecul căruia contribuiau poveștile bunicii, despre cât de frumos era Regele României, de cât de îndrăgostite erau toate fetele de el, de cât de bine era în România pe vremea Regelui.

Mai târziu, cu vreun an sau doi înainte de revoluţie, la un post de televiziune din Ungaria pe care în Timișoara aveam norocul să îl prindem, alături de câteva posturi sârbeşti, cu celebrele antene ridicate pe bloc, am văzut o emisiune despre Regele Mihai. Atunci am aflat că Regele Nostru încă trăieşte. Am văzut povestea lui, viaţa lui, l-am auzit vorbind în româneşte, pentru români – şi imaginea de poveste pe care o avusesem până atunci în minte a început să primească un alt contur.

În 21 decembrie 1989, seara, la Radio Europa Liberă, l-am auzit din nou, cerând armatei române să răstoarne regimul comunist. Iar de Paşti, în 1990, îl aşteptam cu speranţa redevenirii noastre. Nu a fost lăsat să intre în ţară, parcă pentru a ni se confirma că drumul greşit pe care se afla România de mai bine de 40 de ani avea să mai continue. A fost excepţia 1992, când mai mult de un milion de oameni au ieşit în stradă să-l întâmpine. 

La începutul anului 1997 am ajuns prima dată lângă Regele meu. Trimis de ziarul „Timişoara” la Bucureşti, la aeroport, am reuşit să mă strecor până lângă Rege, să dau mâna cu El, să-i spun că sunt din Timişoara şi că timişorenii îl aşteaptă cu dragoste şi cu speranţă. Mi-a spus că Timişoara este în inima lui şi că îşi doreşte să ajungă cât mai curând la Timişoara. În goana după senzaţional caracteristică presei româneşti, aceste cuvinte au fost prezentate atunci ca o declaraţie dată în exclusivitate ziarului; nu era aşa. Erau doar nişte gânduri sincere şi care, după puţin timp, aveau să şi devină realitate. 

În schimb, ceea ce nu voi uita niciodată a fost senzaţia pe care am avut-o ajungând lângă Rege. Picioarele mi s-au înmuiat, mi s-a pus un nod în gât şi ape reci îmi curgeau pe şira spinării – toate au apărut într-o singură clipă, inexplicabil. Omul acela, atât de simplu şi de modest, emana ceva aparte – un zbucium al unei întregi istorii, al unei vieţi cu puţine clipe fericite dar, totuşi, marcată de o statornicie pentru unii greu de imaginat. Era vorba de ceva mai mult decât doar ceea ce generic numim „charismă”: un „ceva” mereu la fel puternic, pentru că aceeaşi senzaţie revenea de fiecare dată în preajma Majestăţii Sale. 

De-a lungul ultimilor 20 ani, am avut privilegiul, de nenumărate ori, să mă aflu în preajma Familiei Regale – la Timişoara, la Săvârşin, la Arad, la Bucureşti, la Curtea de Argeş, la Sinaia. Am fost în calitate de ziarist sau de funcţionar public, dar, de fiecare dată, în calitate de monarhist convins. Și, de fiecare dată, cu bucuria de a-l vedea pe Rege și cu tristețea că noi, ceilalți, eram incapabili să readucem România pe drumul ei firesc. Eram prea mici, poate, pentru a merita să fim conduşi de acest om. 

I-am mulțumit, de multe ori, Regelui. Direct, atunci când am avut ocazia. În scris, când nu s-a putut altfel. I-am mulțumit pentru fiecare clipă de suferinţă pentru acest popor şi această ţară. Pentru fiecare lacrimă şi pentru fiecare cuvânt. I-am mulțumit pentru că, atunci când unii au încercat să ne facă să uităm, El nu ne-a uitat. I-am mulţumit pentru lecţia de demnitate, de statornicie, de moralitate pe care ne-a dat-o în fiecare clipă. I-am mulţumit inclusiv pentru faptul că puteam să îi mulțumesc. 

***

Marți, 5 decembrie 2017, va rămâne înscrisă în calendar ca o zi tristă. Este ziua în care Majestatea Sa Regele Mihai I al României a trecut în eternitate.

Este greu să îți aduni gândurile într-un astfel de moment. Vestea, deși nu era una care să fi venit pe neașteptate, este bulversantă din cauza a ceea ce reprezenta pentru noi Regele.

Majestatea Sa Regele Mihai a fost, întreaga sa viață, o oază de speranță pentru români. Așa a vrut destinul. Așa s-a născut. Așa a trăit. În timpul domniei, în timpul exilului, în perioada de după 1989, Regele Mihai a fost farul călăuzitor spre care cei ce simțeau nevoia de moralitate, de decență și de bun simț își îndreptau privirile. Acolo, în zâmbetul trist al Regelui, găseam puterea de a merge mai departe. Găseam lecția că orice greutate și orice nedreptate poate fi depășită. Găseam verticalitatea de care cu toții aveam nevoie. Și, chiar dacă soarta a fost nedreaptă pentru Regele nostru, am avut întotdeauna în Majestatea Sa acel punct de sprijin, acel catalizator al tuturor speranțelor noastre care ne-a ajutat să mergem mai departe.

„Dragostei poporului Meu prea iubit încredințez pe principele nou născut” spunea Regele Ferdinand la nașterea lui Mihai. Scriam, la aniversarea de 95 de ani a Majestății Sale, că, dacă privim în urmă, întreaga viață a Regelui Mihai a fost sub semnul dragostei. Dincolo de problemele cărora a trebuit să le facă față, dincolo de mersul de multe ori nedrept al istoriei, întreaga viață a Regelui Mihai a fost ghidată de iubire. A fost iubit și a iubit, și este iubit și iubește. Tot timpul. 

Din iubire de țară a înțeles, la numai cinci ani, că trebuie să abandoneze jucăriile și jocurile copilăriei. 

Tot din iubire de țară, la nouă ani, a înțeles că nu mai poate să stea cu mama sa.

Din iubire de mamă, însă, la 15 ani, când și-a văzut tatăl venind la o recepție cu amanta, a scăpat paharul de șampanie din mână.

Din iubire de tată, în septembrie 1940, ignorând avertismentele primite, l-a condus totuși pe Carol al II-lea la gară, neștiind că avea să fie ultima dată când îl va vedea.

Din iubire de țară și de popor Regele Mihai a inițiat actul de la 23 august 1944, a cărui importanță covârșitoare este recunoscută astăzi de toată lumea.

Din iubire față de tinerii români care erau amenințați cu moartea, Regele Mihai a semnat abdicarea care i-a fost impusă la 30 decembrie 1947.

Din iubire față de țara sa, la 4 martie 1948, Regele Mihai a făcut public faptul că actul de abdicare i-a fost impus cu forța de o putere străină, că este nul și neavenit și că rămâne în slujba României: „Cu nestrămutată credință în viitorul nostru, animat de același devotament și de dorința de a munci, voi continua să slujesc poporul român, de care destinul meu este indisolubil legat”.

Din iubire față de Ana, cea care i-a fost alături timp de aproape 70 de ani, s-a căsătorit cu ea în 10 iunie 1948, la Atena. 

Din iubire față de soție, de copii, dar și de țară și de popor, Regele Mihai a avut cinci fete; soarta nu l-a ajutat și cu un băiat, deși încercarea a existat.

Din iubire față de România, Regele a refuzat orice troc cu cei aflați la putere în țară. La fel, a refuzat și orice ajutor extern (de exemplu, în februarie 1951, guvernul Statelor Unite i-a oferit folosința unei vile și un venit anual), preferând să muncească pentru a-și câștiga existența și cerând tuturor celor care i-au oferit ajutorul doar să se aplece asupra suferințelor poporului român.

Din iubire față de țară, Regele Mihai a pus bazele Comitetului Național Român și a trimis anual mesaje de încurajare către popor.

Din iubire față de popor, Regele a urmărit evenimentele din decembrie 1989, transmițând mai multe mesaje.

Din iubire față de România a încercat să se întoarcă în țară la începutul anului 1990. Autoritățile vremii, însă, i-au interzis acest lucru, confirmând că nu reprezentau altceva decât continuatoarele autorităților comuniste. Din iubire față de români, Regele a acceptat continuarea exilului. Și tot din iubire a încercat mereu să revină în țară. Până când i s-a permis acest lucru.

Din iubire față de fiica sa, Principesa Moștenitoare Margareta, Regele Mihai a acceptat în 1996 căsătoria acesteia cu Radu Duda – actor și scriitor, fără sânge nobil, însă care, prin activitatea sa ca Principe al României, a contribuit decisiv la recâștigarea popularității Familiei Regale în rândul mulțimilor (chiar dacă, din păcate, există încă voci încremenite într-un trecut care nu ne mai reprezintă și care condamnă această căsătorie).

Din iubire față de viitorul dinastiei Regele Mihai l-a adus în România pe Principele Nicolae; din același motiv i-a retras titlul și l-a exclus pe Nicolae din linia de succesiune, întrucât familia Regală și societatea „vor avea nevoie de o cârmuire sub semnul modestiei, bine cumpănită, cu principii morale, respect și mereu cu gândul la ceilalți”.

Din iubire față de România Regele Mihai a pus-o la dispoziția țării pe fiica sa, Margareta, în 1997: „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtășesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituția din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârșitul războiului și pe care comuniștii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi și erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează și sunt alese în poziții de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democrații europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituțiile monarhiilor moderne au fost și ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar și pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana”.

Din iubire față de România Regele Mihai a acceptat să meargă în turneul de promovare a României pentru integrarea în Uniunea Europeană și în NATO.

Din iubire față de poporul român, în 2001 Regele Mihai a acceptat reconcilierea cu cei care, după 1990, nu i-au permis accesul în țară.

Din iubire a fost până și momentul din luna martie 2016, când Regele Mihai a anunțat că, din cauza stării de sănătate, se retrage din viața publică, transferând prerogativele de reprezentare Custodelui Coroanei, Principesa Moștenitoare Margareta.

***

Este greu să îți aduni gândurile într-un astfel de moment. Citesc și recitesc discursul Regelui din Parlamentul României din ziua în care a împlinit 90 de ani. Un discurs testamentar, s-ar putea spune. „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. „Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume”. „Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea”. „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos”. „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”.

***

Am convingerea că momentul trist al trecerii la cele veșnice a Regelui nostru va schimba România. La fel cum, de-a lungul timpului, România și-a construit viitorul pe acțiunile Majestății Sale. Schimbarea, însă, trebuie să pornească de la noi. Dacă nu am reușit să ne ridicăm la înălțimea celui care ne-a fost contemporan, măcar să încercăm de acum să ne ridicăm la înălțimea moștenirii Sale.

Rămâne Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei Române, greaua misiune de a continua să adune, în jurul Familiei Regale, speranțele noastre de mai bine.

Dumnezeu să-l aibă în pază pe Regele nostru și să ne ajute pe noi toți să transformăm această pierde într-un moment de renaștere. Pentru că am crezut că Regele va fi veșnic. Și așa va rămâne. 

Flavius BONCEA

Compoziție fotografică de Cristian Coposesc