La 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au ameninţat pe Regele Mihai I al României cu execuţia a o mie de tineri în cazul în care nu ar fi abdicat. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodată sancţionat de Parlamentul României. A fost, poate, cea mai neagră zi din istoria României. O zi în care am pierdut tot ce s-a construit în epoca modernă. Tot, printre care cel mai important lucru pierdut a fost legitimitatea.

Se împlinesc, astăzi, 69 de ani de la acel moment, 69 de ani de la apariția republicii. Pentru republicani, teoretic, ar trebui să fie o sărbătoare; însă nici măcar ei nu sărbătoresc.

Ziua de astăzi te duce cumva cu gândul la „În umbra marelui Urss” a lui Nicu Covaci: „...dar ghearele v-au rămas în orice-mbrățișare...”.

Republica, până la urmă, este cel mai mare rău pe care comunismul l-a făcut României - mai rău chiar decât comunismul însuși. Ne-am obișnuit, cumva, cu acest simulacru de democrație, în care avem comuniști și la putere, și în opoziție. Asta este, de fapt, clasa noastră politică, nu sunt alții. Iar republica își dovedește ineficiența chiar și în acest spațiu imoral. În timp ce regalitatea este din ce în ce mai prezentă în viața noastră de zi cu zi, oferindu-ne un model și, mai mult decât atât, o speranță.

Nu ai cum să faci o comparație între Regele Mihai și vreunul din președinții pe care i-am avut. Nu există termen de comparație între Principesa Moștenitoare Margareta și oricare dintre aspiranții la conducerea statului român. Dar, cu toate acestea, noi ne complacem. Stăm și privim mocirla de la televizor. Preferăm să alegem între Iohannis, Dragnea, Băsescu, Tăriceanu, Nicușor Dan, Raluca Turcan. Ar trebui să ne fie rușine.

Atât am învățat din istorie. După 69 de ani, disperarea statului român nu se vede, dar se simte. Și revenim, mereu, la momentul în care Regele nostru a fost alungat din țară și la cum a simțit atunci: „Am fost întrebat de mai multe ori care a fost sentimentul meu la plecarea din România. N-am găsit altfel de a spune adevărul despre starea mea de atunci decât că am plecat cu moartea în suflet.”

Flavius BONCEA