Poetul în grai bănățean Petru Chira a împlinit, în 4 iunie, vârsta rotundă de 80 de ani. Motiv potrivit pentru a sta de vorbă cu unul dintre cei mai reprezentativi condeieri în dulcele dialect bănățean. Cu umor, dar și cu seriozitate, în același timp, ceacea Pătru, cum îl alintă confrații săi, își cerne, prin sita timpului, cele opt decenii de viață.


- Cum vede Petru Chira viața la 80 de ani?
- Cum a fost și la 50. „Roțile” merg și-acum, „motorul” nu-i gripat, numai că „felinarele” se cam sting. E bine, mă lupt și cu domnul Alzheimer. Creierul lucrează, că dacă nu, vorba lui Darwin, se atrofiază. Mergem înainte.


- Care a fost, așa cum ați simțit, rostul, esența vieții dumneavoastră?
- M-am bucurat de familie, am nepoți, am strănepoate. În această privință sunt realizat. Ca meserie nu m-am realizat. Prin 1952, când am încheiat școala elementară, n-am avut „origine sănătoasă”. N-am putut să mă fac dascăl de istorie și geografie, cum am vrut. Eram foarte bun la limba română, istorie și geografie. Nu mi-a plăcut matematica, dar am învățat de dragul profesorului meu, Popovici.
Apoi mi-au schimbat dascălii cu unii ieșiți de pe băncile facultăților muncitorești, care nu știau mai nimic.
Și tocmai la istoria României i-au adus, care era falsă și din care reieșea că și pe timpul lui Ștefan cel Mare era lupta de clasă și proletariat.
Și pe profesorul de limba română, Nicolae Tărfăloagă, preot greco-catolic, care s-a făcut dascăl pentru a nu intra în pușcărie, l-au schimbat. Ne zicea, înainte de aceasta, că adevărul istoric e cel pe care ni-l spune el după ore, nu ce scrie în carte. Îl prezenta copiilor cărora le cunoștea familiile și care erau mai răsăriți. Așa că, am ajuns contabil, tocmai cu socoata, care nu mi-a plăcut. Apoi, topograf, deci iarăși cu socoata.


- V-a salvat poezia...
- Am început-o în anul 1966, la „Drapelul roșu”, pe atunci. Ion Dumitru Tetu era redactor-șef. Tatăl lui era chișozean, așa am ajuns să fiu publicat. Am debutat cu epigrame, ceea ce era foarte greu, că pe timpul lui Gheorghiu Dej nu aveai voie nici să miști, te înnebuneau cu realismul socialist.


- Spre poezia în grai când v-ați aplecat?
- În anul 1982. Mi-a plăcut ce am citit din Marius Munteanu, Virgiliu Șchiopescu, dar și acelea erau cenzurate, doar era vorba de morala proletară. Pot spune că Virgiliu Șchiopescu are cele mai populare poezii în grai, le recită foarte mulți oameni și sunt pe placul tuturor.


- Cu Teiu, de la Becicherecu Mic, ați avut clinciuri în epigramă...
- Am avut și la pahare clinciuri cu el... A murit, dar nu de ficat, ci de pancreatită. Mergeam la „Cina” cu caietul și făceam epigrame. Mi le mai și „șutea” din când în când, le și folosea, dar era pagubă-n ciuperci, că făceam altele. Mai lua și dintre cele care erau deja publicate. În anul 1982, când Mălai a deschis o rubrică în ziar, m-am desfășurat cu epigramă, până s-a desființat rubrica. Aceasta s-a reînființat după anul 1989.
Țin minte că în anul 1990, la Brăila, Teiu a câștigat marele premiu la un concurs cu o epigramă de-a mea. Eu am primit premiul pentru epigramă pe temă dată, care trebuia făcută pe loc: Eu și sfântul Pătru - Suntem urgisiți de soartă / Ca să stăm
la posturi „spirt” / El să stea în Rai la poartă / Eu la porțile de birt.


- Ați câștigat din poezie și epigramă?
- Eu fac muncă voluntară. Am primit, în schimb, o grămadă de diplome, am apărut într-o grămadă de antologii de epigrame și de poezie în grai. S-au adunat opt cărți de autor și vreo șase colective...


- Cu poetul George Lână?...
- Ne mai flituim noi, ca să nu dăm în Alzheimer. Ne facem epigrame prin telefon...


- Priviți viitorul cu multă ironie...
- Mi-a fost frică de moarte la 20 de ani, când am făcut o armată groaznică la Craiova, la 30 de ani am dat în ipohondrie, la 40 de ani aveam dureri de stomac, la 50 de ani n-am mai băgat moartea în seamă. Am început să fac mișto de ea. În „Poșmândra morții” povestesc cum am îmbătat-o. Am recitat-o prima dată când Cenaclul „Gura Satului” a fost la Giroc, la invitația domnului primar. Am avut un succes formidabil, nu se aștepta nimeni la așa ceva din partea mea... A fost atunci și Marius Munteanu, iar cam toți membrii cenaclului au venit cu scrieri politice. Au mai fost Ionel- Iacob Bencei și Ioan – Viorel Boldureanu.


- Cum vedeți poezia în grai și epigrama în continuare?
- În ceea ce privește poezia în grai, s-au ridicat niște tineri. Am încredere în Sergiu Boian - chiar dacă stă slab la umor -, care este excepțional din punct de vedere liric, Adrian Gerhard, la fel, bun din punct de vedere liric, dar scârțâie la umor. La
umor, Sorin Olariu nu e original, versifică bancuri, iar în ceea ce mă privește, nu i le iau în considerare. E drept că se pricepe foarte bine la versificat, narațiune, dar nu pleacă de la ideile lui. Dacă ar specifica faptul că sunt parodii după bancuri, ar
mai merge. Deci, din punct de vedere liric, poezia în grai are viitor. Sergiu Boian, de exemplu, este de vârsta nepotului meu. În schimb, la epigramă i se poate pune cruce. Cel mai tânăr epigramist care încă mai scrie are 70 de ani... Epigrama este
un gen literar foarte greu. Pe cât pare de simplu, pe atât e de complicat. Trebuie să pleci de la o idee, să ai umor, să ai nas, să miroși. Iar apoi, trebuie o prozodie „ceas”. În ceea ce mă privește, inspirație am avut - și la una, și la alta -, talent la versificație, cu duiumul.


- Ați trăit și ați simțit și regimul celălalt, ați prins 30 de ani și din acest regim. Cum vedeți România din această perspectivă?
- Pe mine nu mă mai afectează cu nimic lupta groaznică ce se duce pentru putere. Cred că cineva vrea să devină tătuc, ca pe vremuri, când eram eu copil. Și nu mai merge, că doar nu e Napoleon, să cunoască tot. Am trecut și prin război. Au fost
zile crunte, când nu aveai ce mânca. A venit apoi dictatura proletară, cu cote, cartele. Atunci era lupta cu dușmanul de clasă, acum e lupta cu statul paralel. A venit apoi democrația populară, în care lucrurile s-au mai înmuiat după anul 1960, după care epoca de aur, care a fost o „încântare”. M-am simțit mai în siguranță atunci. Nu m-a interesat că sunt rafturile goale, căci trecusem prin așa ceva și în război, când dacă găseam un dărab de pâine îl înmuiam în apă și-l mâncam. Iar ca glumă, tot circusul acela a fost de milioane. Mi-e dor de cântecele acelea, chiar dacă atunci îmi produceau repulsie, să mai ascult „Republică, măreață vatră”, „Am pornit înainte, tovarăși”. Iar acum avem democrația bolșevică. Cum putea fi democrație, când aceasta a avut în frunte un stalinist, pe Iliescu? Până și rușii și-au schimbat drapelul, dar noi am rămat tot la cel roșu. Am dat jos secera și ciocanul și am pus cratița și ciolanul. Să nu se creadă că sunt anti doar într-un sens. Și celelalte partied tot bolșevice sunt. Chiar și liberalii, care au trecut când de-o parte, când de alta. Pentru mine, e totuna. Pentru cei tineri e mai ușor. Eu n-am putut să ies din lagărul socialist. Dar ei pot să „zboare”. Fiul meu a plecat din țară în 1996, când a venit la putere Convenția Democatică. Eu făceam politică țărănească, fără să prea am habar ce-i aia. Pentru cine nu se pricepe, politica e tare grea. Noi am avut după revoluție doi politicieni: Iliescu, cu politica lui stalinistă, și Corneliu Coposu. Restul...


- Ce pasiuni ați avut în viață?
- Am practicat și sportul, fotbalul mai exact. Am început la „piticii” lui Poli, cu Zoltan Beke antrenor, dar erau antrenamentele prea dure și n-am rezistat. M-am mutat apoi la Chișoda. Meseria de topograf - trebuia să urc pe toate coclaurile - mi-a creat o condiție fizică pe care o am și acum. La început de tot mi-au plăcut cărțile, dar nu mi-a plăcut să scriu. În clasa întâi citeam ca unul de-a treia, dar la scris era dezastru. Știam doar literele de tipar, cele de mână - nu. Greu am învățat să scriu.
Îmi mai place acum să ascult muzică clasică. Muzicile de azi mă enervează, sunt muzici agresive. De altfel, azi totul e agresiv: muzica, filmele, emisiunile posturilor de televiziune.


- În condițiile acestea, mai poate presa să contribuie la culturalizarea poporului?
- Presa scrisă e cum spune stăpânul. Televiziunile sunt chiar mai rele. Îmi aduc aminte de politica de îndobitocire de pe vremea lui Gheorghiu Dej, când omul nou trebuia îndobitocit. Nu trebuia ca cel de jos să ajungă la nivelul celui de sus, ci invers. Cei care gândeau altfel, intelectualitatea adevărată, au fost băgați la canal.
Îmi aduc aminte o poantă cu bunicul meu, țăran fruntaș, care a participat și la Marea Unire, ca soldat mobilizat, după ce s-a întors din prizonierat din Italia, fiind chemat să asigure ordinea, pentru că nu a fost ușor, ungurii s-au cam răsculat.
Chiar a fost tăiat cu o baionetă, după ce pe frontul din Italia nu l-a atins, în patru ani, nici o schijă. Revenind, în sfârșit, moare Stalin. M-am dus la el: Moșule, îți spun o bucurie: a murit Stalin! A spus: Dumnezeu să-l ierte! L-am întrebat dacă nu se bucură, că tot timpul îl înjura, și mi-a spus că niciodată nu se poate bucura de răul altuia. L-am judecat cât o fost viu, mi-a spus, acum să-l judece Cel de sus. De atunci nici n-a mai vorbit de Stalin.


- Ce urmează pe tărâm literar?
- Prietenul meu, poetul George Lână, se chinuie să-mi mai scoată o carte în grai bănățean. Cartea e în lucru, el culege textele. Vor fi poezii care nu au mai fost publicate, din cele două sute de acest fel pe care le am.


- Dacă ar fi să dați sfaturi unui tânăr, ce i-ați spune că e important în viață?
- Să facă ce știe el mai bine... Dar credeți că m-ar asculta cineva? Ce, eu i-am ascultat pe bunicii mei, care voiau să mă facă paore? Mi-a plăcut să merg pe câmp, dar când era să dau cu sapa, parcă-mi săpam mormântul. Îmi plăcea să merg să văd cum cresc grâul, porumbul, când venea mașina de treierat... Am fost și am rămas un romantic incurabil.


A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ

Tăt înaince                                       
Motto:
Anii mulți nu-s o avere,
Pot să demonstrez oricui,
Dumnezeu să-mi dea putere,
Fiindcă ani am strâns destui.

Iac-a 81-a vară
Din 80 de ani de viață
O vinit pă drum dă sară
Și-o ajuns dă gimineață.

Șî în poarta ruginită
Cu pucere o bătut,
Ca să plece-apoi grăbită
Să să piardă în trecut.

Zî dă zî în bat io chemea
Șî gângesc că m-o fi greu
Dacă vine cumva vremea
Să vă las cu Dumnezeu.

N-o să fie bucurie
Dar nici jale pe-unde treci,
Dar precis are să fie
Multă pagubă-n ciuperci.

Când lungit ca faraonii
O s-ascult ca un nărod
Cum îmi cântă toți afonii
Jumătace dă prohod.

C-am ajuns o mozomaină
Și îi musai să suport,
Dă băjocuri șî șălaină
N-o să scap nicicând, nici mort.

C-o să mă azvârle-n groapă
Io dă asta nu măi pot,
Dar că o să dau dă apă,
Asta este prea dă tot!

Dar până-mi vine sorocu
O să birui anii grei
Că nu tăț au șî nărocu
Să ajungă-n anii mei!


Prin pulberea anilor

În satu’ meu d-acum modern,
Cu blocuri, vile șî pălace,
Și amintirile să cern
Din ce în ce măi dăpărtace.

În fuga anilor năbuni
Prin lungi tuneluri nepătrunse
Abia dă poți să le aduni,
Atât dă bine îs ascunse.

Căci satul nu mai este sat,
S-a luat cu vremile la trântă,
Și pe pământul nearat
Nici ciocârlia nu mai cântă.

Se îmbracă câmpul în beton,
Grădinile dispar sub piatră,
Iar la vreo dodă în balcon
Auzi un câine cum ce latră.

Nu vezi vreo gâscă pră socac,
Nici rățe-n drumul cătră baltă,
În gând îmi cânt-un pipălac
Venit dîn lumea aialaltă.

D-a lungul șirului dă pomi,
Doar vântul jalnic să auge
În satul nostru cu mulți domni
Șe dau cu șlapu’ după duge.

S-adună aișea orășeni
Fugind dă rău înspră măi bine,
Au devenit ei chișozeni,
Dar nu sunt consăteni cu mine.

Trecând prîn pulberea dă ani,
O să-mi închei acum cuvântul,
Că-n satu’ meu fără țărani
Îmi este casa șî mormântul.


Poezii de Petru CHIRA