Octavian Maxim s-a născut în august 1934, la Cluj-Napoca.
1953 – Absolvent al Şcolii Medii de Arte Plastice din Timişoara;
1959 – Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa de sculptură a maestrului Cornel Medrea.
Debut expoziţional: 1959 – la Timişoara.
Participă în ţară la expoziţiile anuale, regionale, judeţene, bienale pe ţară, comemorative şi de grup. În străinătate expune la Novi-Sad, Belgrad şi Austria.
1972 – Călătorii de studii la Budapesta şi Praga.
1995-1999 – Participă la Saloanele anuale la Muzeul Banatului.
1997-1998 – Participă la Ediţia a III-a şi a IV-a a Saloanelor Internaţionale de Sculptură Mică, Arad.
Lucrări monumentale: 1972 – „Fântâna Zimbrilor” – Haţeg; 1977 – „Maternitate” – Carei; 1981-1986 – În colaborare, „Iconostasul, scaunele împărăteşti şi sfeşnicele” la biserica Sfântul Nicolae din Lovrin; 1987-1989 – “Monumentul funerar” pentru familia Morariu din cimitirul Cosminului din Timişoara;
34 de ani de activitate profesională didactică:
1959-1961 – Liceul Simion Bărnuţiu;
1961-1969 – Asistent la Facultatea de Desen din Timişoara;
1970-1982 – Profesor de desen şi metodist la Liceul
Pedagogic şi Liceul de Arte Plastice;
1982-1994 – Profesor de educaţie artistică plastică la şcoala generală nr.15.
Lucrări în multe colecţii particulare şi de stat din ţară şi străinătate: Germania, Italia, America, Canada, Ungaria, Israel, Grecia, Japonia şi Australia.

Ca apa Mureșului trece viața: cu meandre, cu ocolișuri, în limpezimi de cristal ori învolburări năbădăioase și cu adâncuri nebănuite și ademenitoare, în același timp.
Apa Mureșului, în care sculptorul Octavian Maxim a învățat să pescuiască, dar și să prețuiască lemnul smuls din buza apei, lemn căruia, de multe ori, i-a dat viață și nemurire, după harul și talentul cu care l-a blagoslovit Dumnezeu, i-a marcat începuturile.
Repede și lin trece viața, mai cu seamă atunci când muncești, când ai proiecte și nu stai să numeri zilele. Pentru sculptorul Octavian Maxim viața nu s-a numărat niciodată în ani, ci în lucrări, în statui, zămislite în trudă și îndoială. Mai cu seamă în lemn – materia primă dragă maestrului. Lemnul pe care l-a privit ca pe un prieten și căruia i-a smuls tainele prin ascuțimea minții și a dălții. „Întotdeauna, spune maestrul, am lăsat liber spiritul lemnului, al materialului în care am lucrat, să-și scoată în lumină valoarea. Nu am intervenit cu dalta decât până în punctul în care spiritul meu s-a unit cu spiritul lemnului. Până la încleștarea deplină, până la îngemănarea din care lucrarea a început să spună ceva, să vorbească. Să arate ceea ce este. În aceeași idee am mers pe lemn, pentru că e cald și viu. Apoi am mers pe forma concavă, pentru că acesta e învăluitoare și te primește. Convexul te
îndepărtează, te risipește, în timp ce concavul te atrage, te aduce spre el, e ocrotitor...
Am încercat, de-a lungul vieții, să merg pe iubire, să judec oamenii după felul în care am fost eu. Dar nu a fost întotdeauna bine. Trăim vremuri aspre, în care majoritatea oamenilor s-a schimbat. S-a schimbat și, din păcate, nu în bine.
Peste câteva zile voi împlini 80 de ani. Nu vreau să par un bătrân care se plânge. Dar nu mai sunt vremurile de altădată. Nici tinerii nu mai învață așa cum trebuie și, mai ales, ceea ce ar trebui. Sunt prea mult în preajma televizorului, aproape de calculator, iar noțiunile tehnice îi îndepărtează de viața adevărată.
Singurul lucru pe care-l regret este sănătatea. Din păcate, cu timpul, se împuținează, îți scad puterile și nu mai poți să realizezi tot ce vrei. Dar acesta este cursul firesc al vieții, al vremii.
Am avut la Helios o retrospectivă, cu lucrări prin care am aniversat 55 de ani de activitate pe tărâmul artei și 80 de ani de viață.
Acum, dacă puterile mă vor ajuta, voi încerca la Salonul anual din toamnă să particip cu una-două lucrări”.
La 80 de ani de viață, sculptorul Octavian Maxim a rămas un bonom cu sufletul deschis și nu mai vrea să-și amintească de lucrurile rele care i s-au întâmplat, pentru a nu-și strica ziua. Și chiar dacă se mișcă mai încet, privește și astăzi fiecare bucată de lemn cu ochii unui artist, încercând să vadă în esența acestuia viitoarea operă de artă.

- Să începem cu „începuturile”…
- M-am născut  în 10 august 1934, la Cluj. De la şase ani, am copilărit la Braşov. Tata era sălăjan, iar ca profesie a fost inginer agronom. Mama, brașoveancă, a fost profesoară de lucru de mână. A fost fiica lui Nicolae Popa, profesor de limba română. Am avut un singur frate, pe Nicolae. A fost un foarte bun sportiv, fiind în echipa de ciclism la „Dinamo București”. Am pornit școala primară la Cluj. Tata n-a prigonit ungurii, care l-au terorizat și, din această cauză, am ajuns la Brașov. În clasa a VI-a am fost coleg cu Stela Popescu. O tachinam câteodată... Dar nu s-a supărat pe mine. Am început facultatea deodată, la Bucureşti. Mi-a dăruit chiar o legitimaţie cu care puteam intra la toate teatrele din capitală.
Primii doi ani de liceu i-am făcut la Braşov, dar, după desfiinţarea clasei de plastică, din clasa a XI-a, m-am transferat la Timişoara.
În 1953, am absolvit Şcoala de Arte Plastice din Timişoara, iar în 1959 – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa de sculptură a maestrului Cornel Medrea.

- Ne spuneți câteva cuvinte despre familie?
- Pe soția mea am cunoscut-o prin mediul artistic. Este un om minunat. Avem o fiică, pe Andreea-Ioana, plecată în Chicago, America.

- Cum s-a născut pasiunea pentru sculptură?
- Eram copil şi mergeam în satul natal al tatălui meu. Într-o vară, am urcat în podul casei, unde am descoperit nişte obiecte cioplite: artă populară, căruţă, boi etc. Le-am luat şi le-am tot privit. Apoi, restul s-a petrecut la malul apei. Luam lut şi modelam. Mai târziu, unchiul meu, Ion Vlad, care era profesor de desen, a avut cuvântul decisiv. Eram cu mama la atelierul său. Am luat o mână de lut şi, când a văzut ce a ieşit, a sfătuit-o să mă dea la arte. El mi-a intuit talentul.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri din perioada copilăriei?
- Este o întrebare foarte dificilă. Sunt fericit atunci când îmi amintesc că mergeam la poalele Feleacului. Acolo, bunicul avea o moșie cu nuci pe care îi recoltam. La Războieni, mergeam cu caii pe care i-am crescut, cu căruța plină de lubenițe. Alte amintiri plăcute pe care le am din copilărie sunt plimbările în natură, apoi momentele în care mergeam la pescuit, la moșia tatălui meu, de pe malurile Mureșului...

- Când ați expus pentru prima oară?
- Prima participare a fost la o expoziție cum este „Salonul Anual”, la Muzeul Banatului, în 1960. Am realizat o lucrare decorativă. În general am lucrări figurative, ceea ce nu prea se face. Este greu să lucrezi figurativ. Acum se realizează sculpturi abstracte. Cu ani în urmă nu trebuia să citesc autorul lucrării, pentru că o recunoșteam după stil. Astăzi dacă amesteci mai mulți la un loc, nu prea poți face deosebirile...

- Ați expus și în străinătate?
-Am expus în mai multe țări dintre care amintesc Ungaria, Polonia, Franța și Germania.

- Cum se naște o sculptură?
- Văd lemnul, vorbesc mult cu el. Apoi, se naşte lucrarea. Uneori, modelez gândul, apoi îl torn în ghips. Pe acesta, dacă trebuie, îl transform în bronz sau piatră artificială. Lemnul nu prea rezistă afară și atunci trebuie să alegi și alte materiale...
Din copilărie, am fost atras de sculptură, de acest tip de artă. Uneori, schimb culoarea lucrării. Nu o las la culoarea nativă a materialului. Depinde de subiectul ales. În timpul unei lucrări trebuie să fii mereu prezent, adică să te gândești la ea, să o simți, să știi ceea ce vrei să obții de la acea bucată de lemn. Uneori nu pot termina o lucrare. Plec cu  gândul de la ce am lăsat în atelier.
Când simt că lucrarea nu mă mai satisface, o ascund și, după un timp, mă reapuc să o termin. Și după 12 ani am finalizat o sculptură pe care, la un moment dat, am abandonat-o.
Îmi place să lucrez în lemn pentru că e cald. Mişcarea m-a fascinat întotdeauna. E pe primul loc în conceperea creaţiei mele. Apoi, urmează compoziţia, echilibrul, contrastul. Lucrez cu lemn autohton. Excepţie face „Ximena”, pe care am făcut-o din lemn de lămâi, şi „Primăvara”, din mahon. Stejarul e preferatul meu. Esenţele tari îmi dau satisfacţie.

- Când a fost prima expoziție personală?
- În 1972. Astăzi (24 iulie 2014), o parte din lucrări sunt la Galeria „Helios” pentru expoziție.

- Ați avut sculpturi doar din lemn?
- Din păcate, în curte (Uniunea Artiștilor Plastici) am avut un autoportret cioplit din piatră care a fost furat. Dar și alte lucrări.

- Ce lucrări monumentale ați realizat?
- Pot să amintesc „Fântâna zimbrilor” de la Hațeg, din 1972 – „Iconostasul, scaunele împărăteşti şi sfeşnicele” de la biserica Sfântul Nicolae din Lovrin, „Monumentul funerar” din Timișoara (strada Cosminului), „Bustul lui Alexandru  Mocioni”, de la Ciacova (2002). Au mai fost și „La malul mării”, inspirată de Mihai Eminescu, și „Maternitate” (1977) – Carei.

- Cum v-ați împăcat cu regimul comunist?
- Nu îmi place politica, dar, de multe ori, trebuie să intri într-un partid ca să îți rezolvi problemele profesionale. Nu am fost membru de partid. Am fost amenințat, dar am reușit în viață, prin multe sacrificii, fără să fiu membru de partid. Îmi făceam treaba la catedră și aveam satisfacția că mulți foști elevi s-au realizat profesional. Veneam la atelier și totul era în regulă.

- Ce părere aveți despre evoluția tehnologică în detrimentul artei?
- Este o situație dramatică. Prea multă intervenție științifică dăunează. În ziua de azi, cartea nu mai este apreciată la adevărata sa valoare. Nu se mai citește. Televizorul și calculatorul nu rezolvă totul.

- Cum vi s-a părut școala de dinainte de 1990, în comparație cu cea de astăzi?
- Am predat și după 1990 și atunci se făcea încă școală. Acum, din păcate, lucrurile au degenerat. Se învață tot mai puțin, se aude despre cazuri de corupție în școli, totul este altfel, s-a schimbat și, din păcate, nu în bine...

- Ce a rămas frumos din Timișoara tinereții dumneavoastră?
- Este greu să vă răspund deoarece, din păcate, s-au sedimentat, în mine, de cele mai multe ori, doar părțile urâte. Mă deranjează că au dispărut spațiile verzi din cauza parcărilor. Astăzi, dacă cineva minte și tu spui că nu este adevărat, nu se face dreptate. Am trăit foarte multe momente de genul acesta. De exemplu, scuptura „Sportiv în repaos”, din fața acestei clădiri (Sediul UAP), a fost dărâmată. A venit poliția, dar nu s-a făcut dreptate deoarece sunt alte interese.

- Există diferențe între dificultatea de a face o lucrare sau alta?
- În acest domeniu, nu pot spune că există sculpturi ușoare și grele. Fiecare realizare mă solicită la toată capacitatea mea. Nu depinde de dimensiuni, contează valoarea ei intrinsecă. ,,Cele patru anotimpuri” este una dintre lucrările care îmi amintesc de trecut. O lucrare cu o tematică deosebită...

- Ce teme abordați?
- Mai mult mă axez pe teme laice. La comandă am făcut și teme religioase. Abordez și personalități istorice precum Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan, Traian Vuia.

- Cum apar muzele?
- E greu de spus. Spiritul de moment contează. Sunt perioade când dezvolți o lucrare doar pe partea mecanică. Inspirația vine și ea, dar contează munca, efortul pe care îl depui...

- Ce tehnici abordați?
- Eu am ales concavul. E cel care mă definește. Concavul te învăluie, te ocrotește... Spre exemplu, lucrarea „Gotica” este formată din arcul frânt care te duce spre spirit. Sunt foarte tolerant cu sculptura. Păstrez naturalețea deoarece face parte din personalitatea mea. Niciodată nu am lucrat cu violență. Am lucrat încât expresivitatea lucrării să fie vizibilă. Nu am preconcepții. Lucrările sunt ca și copiii mei și nu fac diferență între ei.

- Ați adunat material pentru sculptură în momentul în care ați fost în natură?
- De fiecare dată strângeam material pe care, ulterior, îl foloseam pentru creațiile mele. Când mergeam la pescuit, poate veneam fără pește, dar niciodată fără lemn.

- Ce întâmplare amuzantă vă amintiți?
- Eram în mijlocul naturii și ne-am dus la o partidă de pescuit. A început ploaia și Damian Ureche mi-a rupt bățul de pescuit. Am comunicat foarte bine cu poetul Damian. De multe ori, m-a ajutat și a venit aici în atelier.

- Ce credeți că schimbă un om: sărăcia sau bogăția?
- Este greu de spus. Unii săraci au rămas, încă, oameni și trăiesc cu un colț de pâine și apă. Iar cei bogați nu mai au suflet. Încearcă să te cumpere. Cred că totul e de vânzare și de fapt nu e așa... Viața are valențele și valorile ei și nu o poți înșela. Poate pe termen scurt, dar, până la urmă, adevărul tot iese la suprafață, ca undelemnul.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
Alexandru Virgil STOICA