Putem spune că oaspeți suntem pe acest pământ și, în grabnica ori mai anevoioasa trecere, jalonăm drumul vieții noastre cu fapte de tot felul, fapte care ne urmăresc în timp și dau dimensiunea și măreția omului care suntem, după vorba din bătrâni: „Omul se judecă după fapte, iar pomul după roade!”. Și roadele pe care prof. dr. Viorel Șerban le-a lăsat în drumul său prin viață îl îndreptățesc deopotrivă a fi medic de renume internațional, cu multă dragoste și aplecare spre bolnavii oropsiți, profesor emerit care a lăsat o adevărată școală în urma sa, dar și un scriitor demn de remarcat,socotind nu după numărul de cărți, ci după calitatea scriiturii.
Ca medic, a tămăduit mii de oameni, ca dascăl a instruit mii de studenți și a lăsat peste 20 de volume despre științele medicale și sute de articole și studii, iar ca scriitor de literatură beletristică ne-a zugrăvit o lume apusă, plină de pitoresc și cu multe personaje mustind de o bogată experiență de viață.
Important de remarcat rămâne faptul că, tot ceea ce a făcut, prof. dr. Viorel Șerban a făcut cu mult simț de răspundere, multă trudă și cu mult suflet. Omul Șerban nu și-a risipit viața împărțind-o între tămăduire, educație și scriitură, ci le-a însuflețit pe acestea luminându-le cu flacăra propriului suflet.
Profesorul dr. Viorel Șerban, personalitate de marcă a vieții timișene, rămâne fără doar și poate  un model și un reper al zilelor noastre, zile de restriște și de mare cumpănă, zile în care oameni de o asemenea dimensiune spirituală și morală ne mai dau dreptul să credem în ceva și să sperăm.

Cuvântare la întâlnirea de bun-rămas

La începutul acestei întâlniri, una de provizoriu bun rămas – pe care dumneavoastră, prietenii si colaboratorii mei, aţi iniţiat-o, iar eu mi-am dat, cu bucurie, asentimentul – vă rog să-mi îngăduiţi a vă mulţumi pentru cinstea pe care este evident că mi-o faceţi, de vreme ce aţi venit în număr atât de mare, direct de la clinică, imediat după programul zilnic. Cu toate că românii au uitat, parcă, să se mai bucure, să încercăm noi ca, măcar câteva ceasuri, să ne simţim bine împreună, cu prilejul  binecunscut al retragerii mele din fruntea secţiei şi a clinicii noastre (ce va rămâne şi a mea pentru tot restul vieţii), Clinica de Medicină Internă, Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Timişoara, pe care am condus-o aproape 20 de ani. Evenimentul, ce survine după două decenii de considerabile responsabilităţi medicale şi didactice, după 46 de ani de muncă în Universitatea de Medicină şi la câteva zile după ce am păşit voiniceşte (mai mult sau mai puţin, între noi fie vorba) în cel de-al 70-lea an de viaţă, ne face cinste, cu atât mai mult cu cât, după cum cred, iniţiative similare cu aceasta sunt rare, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârşire din noul peisaj academic. În urma cu 19 ani, a mai avut loc o serbare identică, atunci  când  ilustrul meu maestru şi predecesor, domnul profesor Gheorghe Băcanu, mi-a predat, elegant, simbolica ştafetă, pe care, cu liniştită mândrie, o  transmit urmaşului meu, de fapt, vouă tuturor.
Mai întâi, vreau să vă spun câteva cuvinte despre pensionare. Unii poate că vă aşteptaţi la un mic spectacol, patetic, ori chiar lacrimogen, dar veţi fi dezamăgiţi, fiindcă, în ciuda a ce s-ar putea crede, eu nu iau pensionarea ca pe o dramă personală, ca pe o lovitură existenţială, sau, şi mai rău, ca pe un parastas, cum am auzit că li se întâmplă, fără sau cu voia lor, unora.
Ce gândesc eu acum? Mai întâi, satisfacția de a fi ajuns la 70 de ani, mulţi oameni pensionându-se, chiar şi din viaţă, mai de timpuriu. Pentru mine, pensionarea vine la timp şi, de altfel, consider că vârsta de 65 de ani este potrivită pentru retragere şi în cazul nostru, deși unii dintre cei care au făcut performanţă până atunci ar mai fi utili (cine n-a spus ce avea de spus în profesie, până la 65 de ani, după aceea va tăcea şi mai temeinic). Altfel zis, medicii şi universitarii valoroşi, care mai sunt apţi, n-ar trebui izgoniţi cu totul din spital şi de la catedră (nu neapărat din motive pecuniare cred ei asta), mai cu seamă acum, când exodul tinerilor confraţi nu mai este o glumă, ci un trist adevăr. Ceea ce s-a întâmplat în acest an cu inteligenţa românească seamănă cu lichidarea unei părţi dintre generali, în timp de război, numai fiindcă nu mai sunt destule cartuşe, probă de absurdă iresponsabilitate şi de agresivă revanşă, nu doar lipsită de noimă (ce economii s-au realizat prin această măsură, în timp ce banii ţării nu mai contenesc a se scurge pe nenumărate căi oculte?), ci şi foarte periculoasă pentru naţie. Nu fac această afirmaţie ca o pledoarie „pro domo”, ştiţi bine că nu mai eram interesat să rămân. Starea mizeră a sistemelor de educaţie şi de sănătate, de nimeni mai exact cunoscută decât de noi, blazarea generală şi lipsa oricărei speranţe, personale şi colective, cel puţin în timpul vieţii mele (vă cer iertare, nu vreau să vă accentuez depresia, dar cred că şi în timpul vieţii voastre), mi-au anihilat regretele.
Asta nu înseamnă că nu am şi eu păreri de rău. Mai întâi, îmi veţi lipsi, nu ne vom mai întâlni zilnic (ce gândiţi voi, e treaba voastră), deşi, la un moment dat, schimbarea de peisaj poate fi utilă. Apoi, perspectiva bătrâneţii, după pesimiști, fară perspective şi nu rareori soră bună cu boala, singurătatea şi depresia, nu mă încântă nici pe mine, deşi încerc să mă amăgesc cu ideea că acela ce nu vrea să îmbătrânească trebuia să moară tânăr, alternativă, evident, inacceptabilă. Optimiștii, cei aflați într-o foarte bună formă fizică și intelectuală, spun că pensionarea aduce cu ea libertatea. De parcă ar veni prin poştă, o dată cu pensia. Discutabilă afirmaţie, din mai multe motive. Retragerea din activitate înseamnă timp liber în exces, nu şi libertate, neapărat. Apoi, libertatea individuală este o iluzie: cine şi când a făcut şi face omul ce doreşte? În fine, ea este eminamente imanentă, iar de timp depinde chiar mai puţin decât de spaţiul de mișcare (care se limitează, din ce în ce mai mult, la pensie). Dar, şi de-ar fi cum cred ei, au bătrânii ce face cu prea multă libertate? (...)

Despre profesia noastră

Se poate vorbi la nesfârşit. În ceea ce mă priveşte, până la un punct, traiectoria mi-a fost comună cu a multora. Am ajuns medic la îndemnul tatălui meu, învăţător de ţară foarte deştept (ce mai oameni erau învăţătorii atunci!), care preţuia doctorii (rara avis în acele timpuri, cel puţin pe la sate). Păcat că a trăit doar până la 60 de ani, cât să-şi vadă cei doi băieţi medici (eu fiind al doilea). Am văzut la el atâta mândrie şi bucurie, în puţinul timp avut, cât eu n-am ştiut, mai întâi, şi apoi n-am mai putut să simt. Este singurul lucru pentru care, când îmi aduc aminte, îl invidiez la el, până în ziua de azi.
Ca oricare novice, habar n-aveam ce este medicina şi ce mă aştepta, dar genetica, suverană, cum o ştim, a decis pentru mine. Acum sunt convins că nimic nu este întâmplător, că tot ce suntem, facem şi ajungem, este meritul şi vina moştenirii, a eredităţii. Aceasta, îmbrăcată în educaţia anilor de acasă, mi-a asigurat şi mie calităţile și defectele cu care mi-am trăit şi îmi trăiesc viaţa. De le-aş enumera, poate că aş părea lipsit de modestie, dar dacă am ajuns unde am ajuns, doar prin ce sunt, nu prin alte mijloace, trebuie să fi avut nişte calităţi. Aşa că n-o fac, spunându-vă numai că am moştenit absolut toate trăsăturile mele intelectuale şi de caracter; n-am nici măcar meritul de a fi purtătorul lor, căci un asemenea merit nu există. Cum, necum, m-am trezit de mic cu simţul datoriei, iar de atunci şi până acum am învățat continuu, mai ales până la 40 de ani, şi când n-aş fi avut chef (cine afirma că munceşte cu plăcere tot timpul să facă bine să-și revină, iar învățătura e muncă) ca să știu, și pentru a-i ajuta pe alţii, dar şi pentru ca să mă simt eu bine şi sigur în profesie, să nu mă chinuie, ca pe mulţi, teama de bolnavi. Nu spun că nu a meritat, dar, de-aş fi vreun Faust, m-aş gândi bine până unde doresc să întineresc...
M-aţi auzit spunând uneori că medicina trebuie însuşită temeinic de timpuriu, când ai forţă şi o memorie performantă, ceea ce înseamnă ca vârsta de 45 de ani, cel mult, să te prindă cu sacul plin. Mai târziu, poate însemna prea târziu sau niciodată, dintr-o mie de cauze. Din acest sac vei îndepărta, pe drum, balastul şi vechiturile şi vei pune în loc noutăţi şi experienţă; din el te vei hrăni, metaforic vorbind, aşa cum cămila bea apă din propria-i cocoaşă. Cum nu m-am menajat pe mine, nu sunt tolerant nici cu alţii. Nu suport ignoranţa în medicină şi în educaţie, căci un rău mai mare făcut omului bolnav şi discipolilor decât neştiinţa, nu există. Detest, de-a dreptul, impostura, lăcomia şi corupţia (plagă grea a învăţământului universitar), lenea, plagiatul, falsificarea datelor ştiinţifice, ambiţia nemăsurată (ce naşte parveniţi şi impostori), complexele de superioritate, compromisurile, căci încalcă principii, şi enumerarea poate continua. Acum, la bilanţ, autoevaluându-mă, să vă spun ce cred. N-am făcut nici o descoperire susceptibilă de premiul Nobel, dar nici n-am stat cu mâna în sân, astfel încât n-am mari regrete sau frustrări. Las câteva priorități naționale, nu părăsesc proiecte neterminate, nici lucruri pe care aş fi vrut să le realizez şi nu le-am realizat, din lipsă de idei, de voinţă sau din comoditate. Ca profesor şi medic, am a-mi face puţine reproşuri legate de etică, dintre cele amintite mai sus, dar, când caut în trecut, găsesc greşeli de care nu sunt mândru, ba dimpotrivă. Nu există imunitate față de greșeli, nimeni nu este curat ca lacrima, cel puţin în unele perioade din viaţă. Adevărata greşeală este involuntară, exclude intenţia şi recidivele frecvente, dar acum nu la acest gen mă refer, ci la cele, păstrând proporția, avute în vedere de Fouche când  i-a reproșat lui Napoleon, după asasinarea ducelui D’ Enghien, citez: „Sire, aceasta e mai mult decât o crimă, este o greșeală”. Nici eu n-am fost scutit, în urmă cu decenii, când eram imatur, de câteva erori, chiar dintre cele enumerate puţin mai înainte, care, văzute acum la alţii, îmi trezesc şi dezgust, şi milă, şi mirare. Atunci nu le-am sesizat semnificaţia şi, deşi nu mai este în mine nimic din cel ce am fost, nu-mi acord iertare, ci doar  circumstanțe  atenuante, în litera Bibliei, căci „nu ştiam ce fac”. Mi-am revenit repede, fără greutate, complet, şi, de zeci de ani, mă simt liber de orice povară morală. Persistenţa în greşeală este diabolică, duce la viciu, la pervertirea sensului vieţii unora, dar, din păcate pentru ei, năravul este mai puternic decât conştiinţa lor şi sunt pierduţi. Da, ştiu multe asemenea suflete schilodite, chiar în tagma noastră, și nu foarte departe de noi.
Dacă m-aţi întreba ce răsplată mi-au adus Medicina şi Învățământul, este cinstit să recunosc că acestea m-au răsplătit cu o recunoaştere mai largă decât m-am aşteptat, în ţară şi în străinătate, după cum bine ştiţi, şi cu o credibilitate, ca om şi ca profesionist, care m-au făcut să mă simt confortabil în lume. Profesia mi-a asigurat, prin muncă, un trai decent, fără pretenții deosebite și fără risipă. Permiteţi-mi să mai deschid o paranteză, de astă dată în legătură cu puterea medicinei zilelor noastre, care mă nemulţumeşte. După părerea mea, în ultima jumătate de veac au fost făcute progrese importante, dar nu epocale, aşa cum au fost descoperirea vaccinurilor, a insulinei şi a antibioticelor. Succesele sunt mai degrabă tehnice şi farmacologice, foarte folositoare, dar
incapabile să schimbe soarta unor mase mari de oameni. Din păcate, nu sunt destule achiziţii conceptuale decisive, care să elucideze patogenia celor mai grave şi mai răspândite boli cronice. Din această cauză, prevenţia specifică în medicină bâjbâie, într-o mult prea mare măsură, lăsând toată povara pe umerii medicinei curative, insuficient de puternică, ea însăşi.

Ce rămâne în urma mea?

Se spune că un om trebuie judecat după ce lasă bun în urma lui. Eu, împreună cu doamna profesor Şerban, lăsăm, în primul rând, Centrul Medical din Buziaş, construit din fonduri neguvernamentale, dedicat copiilor și tinerilor cu diabet zaharat, cu hemofilie şi cu alte câteva boli ce pot beneficia de recuperare, şi a cărui idee originală îmi aparține, la inspirație divină parcă, având în vedere momentul în care a apărut. Unic în România prin specializarea lui, acest mic spital cu suflet mare a dovedit, în cei aproape 15 ani de existenţă, că poate face mult bine, în mod gratuit (fiind introdus în sistemul public de sănătate), celor pentru care a fost inventat. Indiferent de ceea ce am mai realizat, Centrul este fapta mea cea mai bună, argument pentru a fi considerat şi eu un om: am construit nu doar o casă şi am pus în pământ cel puţin un pom.
Apoi, las, în condiţii mai bune decât a permis sistemul, Clinica şi Centrul de Diabet, pe care le veţi sluji şi în continuare. Şi vă las pe voi, medicii, aleşi de mine, după criteriul, exclusiv şi corect, al valorii pe care am crezut că o aveaţi. Oricât de blamaţi, de desconsideraţi şi de marginalizaţi am fi noi, doctorii (cum ne spune lumea), nu vă necăjiţi, toţi detractorii ştiu că fără noi nu se poate. Eu am fost şi sunt mândru că aparţin castei medicale şi vă îndemn şi pe voi să faceţi la fel, fără, însă, a cădea în păcatul trufiei şi nici în altele, şi mai grave. Deşi vă cunosc şi ştiu că nu vă veţi schimba, păstraţi-vă în preajma principiilor sfinţilor Cosma şi Damian. Sunteţi puţini, prost plătiţi şi, pe deasupra, rămâneţi cu puhoiul de studenţi – dezorientaţi şi apatici, majoritatea, lipsiţi de motivaţie şi speriaţi de viitor –, cu bolnavii, săraci, cei mai mulţi, şi cu toate lipsurile insurmontabile ale unui sistem de sănătate învechit şi de-a-dreptul calic, cum n-a fost niciodată, de când îl ştiu. De aceea, nu vă invidiez, dar mă bazez numai pe voi, căci de revenire din marasm într-un viitor rezonabil, nu trebuie să ne facem iluzii, nici voi ca medici, nici eu ca posibil pacient. Doar Dumnezeu vă poate ajuta să nu fiţi cotropiţi de blazare, ca mai toată suflarea tineretului ţării.
Am scris multe cărţi de medicină – nu mai multe decât am citit –, pentru medici, studenţi şi pacienţi – adulţi si copii. De majoritatea am fost mulţumit până şi eu, iar de câteva, şi în mod special de Tratatul de Boli Metabolice, editat anul acesta, sunt chiar mândru, deşi munca mea şi a unora dintre voi a fost imensă, cum aţi şi simţit. Am mai publicat şi o mulţime de lucrări, şi în majoritatea lor am crezut. De ce zâmbiţi? A, vreţi iar ceva despre ISI? Bine, fie. În condiţiile noastre, criteriul ISI ar fi bun, dacă ar fi folositor tuturor, nu doar celor ce au timp şi bugete pentru cercetare. E clar că, aplicat cu aceeaşi măsură şi clinicienilor, ISI îi poate bloca pe cei mai mulți. Dacă nu se va schimba ceva, şi eu cred că da, ISI-mania va stârni numai nemulţumiri, deoarece posibilităţi de cercetare – nicidecum, iar reviste ISI românești – câteva, la care nu se ajunge uşor. Şi câte articole trimise de autori români pot trece printre furcile caudine ale acceptării în reviste străine valoroase? S-a procedat ca şi cu bacalauretul, ridici ștacheta în nori, deşi ştii bine că nu poţi sări până la ei. Nici cu doctoratul nu va fi uşor, tocmai acum când, fără aşa ceva, nu se poate ajunge asistent, ceea ce va gripa şi mai tare învăţământul universitar. E greu să faci ce trebuie când parcă eşti picat de pe lună!

Despre bolnavi, colaboratori şi maeştri

În toată cariera am arătat compasiune suferinzilor, pentru care am învăţat tot ce ştiu. Unii, judecând fără discernământ, spun că medicii greșesc aproape jumătate din diagnostice, că ei şi restul personalului nu pun destul suflet, adică nu manifestă înțelegere faţă de bolnavi şi că aşteaptă stimulente. Din nefericire, mai au și dreptate, însă noi ştim că majoritatea medicilor îşi fac bine datoria şi fără peşcheş.
În legătură cu toți colaboratorii mei, din toate perioadele, am făcut tot ce am putut, sau, cel puţin, le-am ascultat păsurile. Pe unii i-am ajutat, pe măsura sau peste măsura aşteptării lor, pe alţii nu destul, mai ales după părerea lor. Este normal să existe şi nemulţumiţi, dar pe ei i-aş putea întreba, parafrazându-l pe Kennedy: nu vă gândiţi numai la ceea ce face altul pentru voi, ci şi la ce şi cât ați făcut, ca să meritaţi. Strategia mea a vizat binele bolnavilor, al învăţământului şi perspectiva clinicii, având ca unic criteriu valoarea şi munca, fără ranchiună, fără intenţia de a fi nedrept şi, întotdeauna, fără să urmăresc ceva abscons. Adesea am ţinut spatele în locul unora (în momente pe care le ştiţi sau nu), dar numai când am crezut că sunt nedreptăţiţi. Am solicitat drepturi pentru voi, pentru că munciţi, dar şi fiindcă eu v-am preţuit realizările şi i-am făcut şi pe alţii să vi le recunoască. În unele împrejurări, n-am fost ascultat de cei ce aveau pâinea şi cuţitul, fiindcă n-au putut înţelege că mă conduc după alte criterii şi principii decât ale lor, dar, şi în asemenea situaţii, am câştigat aproape mereu. Oricum ar fi fost, iert, şi, deşi nu uit tot, nu am resentimente, iar ura îmi este funciarmente străină.
În prima parte a vieţii, conştient sau nu, am căutat, ca şi alţi tineri, modele demne de urmat, medici mai în vârstă şi buni didacţi, dar şi oameni din afara breslei medicale. Am avut norocul să şi găsesc câţiva, lucrând în două excelente clinici, împănate cu şefi de promoţie şi cu alţi medici cu adevărat valorosi, pe care voi nu i-aţi mai apucat. Ceea ce i-a unit în acelaşi loc din mintea şi din sufletul meu, în afară de valoare, a fost generozitatea faţă de colegii lor tineri, în formare. Dintre toţi, doi mi-au marcat decisiv destinul profesional. Primul a fost profesorul Constantin Zosin, unul dintre întemeietorii nefrologiei moderne în România, şeful cele dintâi clinici în care am intrat, ce adunase în jurul lui cinci şefi de promoţie, făuritor de şcoală, personalitate complexă, generoasă, dar şi cu un umor caustic, specific multor oameni mari. Cel de-al doilea maestru este, nu vă spun o noutate, domnul profesor Gheorghe Băcanu, lângă care am lucrat 17 ani în clinica noastră. V-aţi obişnuit să ne vedeţi mereu împreună, dar niciodată nu v-am vorbit despre noi. Când, în anul de graţie 1974, ne-am cunoscut, ştiam că era deja sinonim cu „diabet” deoarece fondase Centrul de Diabet din Timişoara, în anul 1953, şi Clinica de Diabet, în 1973, fiind, deci, nu doar întemeietorul diabetologiei moderne, ci şi al învăţământului de diabet, al școlii de diabetologie în Banat. Domnia sa era generalul, eu, un soldat, şi relaţiile dintre noi erau cele corespunzătoare. Deși rămas mulţi ani tot soldat, mai bine instruit, mi-a permis să predau medicina internă, iar după ce dânsul a fost pensionat, am găsit multe idei comune. Ele şi viaţa ne-au apropiat, în mod surprinzător pentru mulți, şi puţin, poate chiar şi pentru noi doi. Domnul profesor mi-a oferit umărul în cel mai greu moment al vieţii mele, așa cum doar câțiva oameni au mai făcut-o, mi-a transmis multe lucruri bune şi frumoase, aflate de la predecesori, necitite de mine din cărţi, vorbe de duh izvorâte din înţelepciunea proprie. Iar eu am încercat, şi sper că am și reuşit, să-l fac să se simtă confortabil, în clinică şi în afara ei, oriunde ne-am fi aflat în ultimii 20 de ani. Aş dori ca istoria să se repete şi între mine şi voi.
Ei bine, acum nu vi se pare firesc să mă întreb, dacă  am ajuns, şi eu, la rândul meu, un model demn de urmat? Dacă v-aţi pus această întrebare şi voi, cei ce mă cunoașteţi cel mai bine, căci v-am fost „baci” până la bătrâneţe, cu siguranţă că v-aţi dat şi răspunsul, unul favorabil mie, sper. Şi poate că la fel au făcut şi studenţii, care s-au perindat prin faţa mea în sălile de curs şi la examene.                                                                                                                                
Că tot am vorbit despre prietenie, realitatea ne arată că ea nu este posibilă la locul de muncă. Uzura zilnică a relaţiilor, cu suişuri şi, mai ales, cu coborâşuri, diferenţele de vârstă – surmontabile, totuşi, deşi rar – ce atrag deosebiri de concepţii, unele interese, concurenţa dintre oameni şi alte motive împiedică stabilirea unor relaţii afective de lungă durată. În ciuda acestei păreri, pe unii dintre voi vă consider prieteni şi, cu timpul, poate vă veţi da seama de asta.

Ce aştept eu de la voi?

După cum bănuiţi, nu pretind nimic altceva decât să respectaţi jurământul lui Hipocrate, la care lumea medicală face adesea referiri, al cărui spirit îl urmăm, în general, însă a cărui literă n-o prea cunoaştem (cam la fel cum nu ştim versurile imnului ţării). Sper, doar, să primesc atâta atenţie câtă i-am arătat eu maestrului meu. Mai vreau să ajungeţi să ştiţi şi mai multă medicină internă, încât, la nevoie, să mă puteţi trata aşa cum mi-aş dori, cum v-aţi trata pe voi înşivă, ori pe cei mai dragi vouă, dacă ar fi cazul. Faceţi-mă să nu mă tem deloc, măcar voi, acum când medicii de excepție s-au împuținat îngrijorător.
Voi spune câteva cuvinte pentru urmaşul meu, domnul conferenţiar Romulus Timar, un experimentat internist şi
diabetolog, excelent didact, pe care îl girez fără rezerve. O şefie, oricare ar fi ea, este un fruct dorit de orice aspirant, dar cred că am căderea să afirm că poate fi şi otrăvit, fiindcă ascunde tentații, capcane și mult stres, chiar dacă, în cea mai mare parte din timp, acesta este subliminal. Deşi sarcina lui nu va fi uşoară, mai ales că vine după doi şefi cu experienţă îndelungată, sunt convins că va reuşi să conducă clinica în mod inteligent. Singur, nici un conducător nu reuşeşte mare lucru, de aceea trebuie să-l sprijiniţi, mai ales la început. Eu îi urez, din suflet, succesul pe care ştiu că îl va avea, aşteptând să ne vedem şi la pensionarea sa, cât mai târziu posibil.
La finalul destăinuirii mele, pentru tot ce mi-a dat, îi mulţumesc lui Dumnezeu. Acum, vă întreb, ce credeţi voi că ar trebui să simt? Să fiu trist? Nu sunt, v-am spus, nici n-ar avea rost. Să mă bucur? Aş face-o, dacă anii ar curge înapoi, nu înainte, cum au tupeul să curgă.
Atunci, ce? Nu ştiu nici eu, vom vedea. Deocamdată, consideraţi-mă „Un călător prin mâl şi ceaţă”*, care a vecuit într-un „Loc de trăit, loc de murit”*, unde a rămas până „Dincolo de lacrimi”* și n-a făcut în zadar umbră pământului.
Vă mulţumesc şi vă urez sănătate, ani mulți și buni și vremurile pe care le meritaţi.
(Locuțiunea prezentată  la festivitatea de pensionare - Material apărut în ziarul ,,Viața Medicală” 2012)